FL_12_PROFILE_ICON_180x180pxGonim în continuu. Ne aflăm într-o maşină fără frâne pe o şosea a morţii. Mai devreme sau mai târziu cedăm cu toţii locul de la volan. Mai devreme sau mai târziu ne întâlnim cu cei care ne-au rămas pe veci în suflet. Toate acţiunile noastre nu sunt decât o încercare zadarnică de a prelungi viaţa.

Nu se pot găsi cuvinte potrivite nici sentimente pentru a descrie furtuna din sufletul celor ce rămân în urma îngerilor. Cu atât mai puţin se poate găsi o poveste credibilă care să servească drept consolare, mai ales când cel care pleacă e un copil.  Ei nu merită să plece cu jucăriile în mână, ei au nevoie să îşi răspândească zâmbetul, să ne facă fericiţi, să cunoască lumea în afara spaţiului de joacă.

E greu să vorbeşti despre moarte. Să o pomeneşti.  Nu te poţi hotărî să foloseşti timpul trecut când  în inima ta amintirile sunt mai vii ca niciodată. Amintirile, atât mai rămâne. Îţi ştergi lacrimile fierbinţi, lacrimi de gheaţă şi lacrimi de foc, dar ce mai poţi face? Ce ai putut face până atunci? Şi dacă îţi strigi iubirea spre cer şi vorbeşti în vânt ca şi cum i-ai vorbi  ei, şi dacă te poate auzi sau dacă te poate ierta, dacă tu te trezeşti cu ea în gând sau dacă nu o uiţi niciodată, cu ce folos? Dacă îţi opreşti viaţa, dacă o dedici suferinţei, dacă decizi sa plângi pentru restul timpului pe care îl petrece la volan, ce câştigi? Ea ce câştigă? Poate că tu te simţi mai puţin vinovat,  că nu i-ai spus tot ce avea pe suflet, că nu ai cunoscut-o suficient, dar ea rămâne acolo şi se întristează; nimănui nu îi place să fie motivul suferinţei altcuiva. Duh, om sau înger.

Faptul că nu vezi un trup lângă tine, că nu ai o mână din carne şi oase pe care să o strângi, nu înseamnă că nu mai există.  Sufletul nu are sfârşit, sufletul Monicăi cu atât mai puţin. Ne-a uimit cu perseverenţa ei, cu modul în care se implica 100% în oricea făcea. E o persoană minunată. Şi folosesc prezentul pentru că acum, mai mult ca niciodată, suntem alături de ea. Are un loc în prima bancă,care va rămâne gol pentru mult timp. În frunte, aşa cum a fost mereu. Şi în frunte va rămâne căci nu există alt loc pentru o luptătoare.

Nimănui nu îi vine să creadă. Şocul e încă acolo. Da, am văzut atâtea cazuri televizate şi ne-am înfiorat. Moartea a trecut pe lângă noi de atât de multe ori şi nu am simţit-o. Ne-a luat cei  mai frumoşi oameni. Dar când priveşti în jur şî îţi dai seama că lipseşte cineva despre care credea că va fi mereu acolo şi că nu se va mai întoarce, e bulversant. Nu te poţi obişnui cu ideea. Şi chiar când vei acepta vei rămâne cu o speranţă ascunsă că poate se va întoarce. Şi acea speranţa va rămâne până când te vei duce şi tu. Acolo nu va mai fi suferinţă, nu îşi va ascunde durerea răspunzând “Sunt bine”  şi vom ştii să recunaştem adevărul.

Adevărul e că am fost orbi. Că suntem orbi. Că ignorăm nu doar moartea, ci şi viaţa. Iar asemenea evenimente un fac decât să ne trezescă. Un mod atât de aspru de a trage un semnal de alarmă.  Noi nu trebuie să ne împotmolim, ci să ne schimbăm. Să devenim mai buni şi să îi ajutăm pe cei din jurul nostru să o facă. Să luptăm pentru a împiedica astfel de evenimente, să îndeplinim vise în numele celor ce nu au putut să şi le îndeplinască.

Cineva drag îmi spune mereu că oamenii care mor îi sunt dragi lui Dumnezeu şi vrea să îi aibă aproape. Lavinia, Darius și Monica şi-au găsit cu singuranţă un loc alături de El de unde ne priveşte.

Fie-le ţărâna uşoară!

Mă-ntorc cu cete îngereşti

                  În lumea voastră de cristal

                  N-am trup, nici glasuri pământeşti;

                  Nu căutaţi voi în zadar.

                 

                  Priviţi în vaza cu bujori,

                  Ascultaţi vuietul din Soare;

                  Pictaţi-mi sufltetu-n culori

                  Pe-o pânza albă ce nu doare.

                 

                  De azi mă poartă cine vrea

                  În suflet şi în gânduri blânde,

                  De azi vă stau alăturea

                  În vis şi-n amintiri plăpânde.

 

Andrecuţ Alexandra